Eficacitatea nalucilor si tehnica de recuperare

Eficacitatea nalucilor

Cu greu se poate spune că o nălucă este mai eficientă decît alta, criteriul de apreciere fiind foarte subiectiv dacă nu sînt folosite în aceleaşi con­diţii. Locul de pescuit, starea vremii, perioada de zi şi, nu în ultimul rînd, dispoziţia, starea psihică a pescarului pot face dintr-un vobler sau o lingură rotativă foarte bună o nălucă ineficientă pe care, după o partidă ratată, pescarul o va ocoli ori scoate din trusă, iar în cazul unei partide reuşite, dintr-o nălucă de duzină va face una de zile mari.
O nălucă dă rezultate numai dacă este folosită la posi­bilităţile sale maxime, dacă pescarul o manevrează cu încre­dere şi iscusinţă şi reuşeşte să-i dea iluzia vieţii, cunoscând la fel de bine reacţiile vînatului-pradă (peştişorii), ca şi ale vânătorului (peştele răpitor).

Marimea nalucilor. Folosirea cârligului triplu este. credem, mai mult rezultatul obişnuinţei ; dispunerea spaţială a celor trei vîrfuri este perfect eficientă numai dacă peştele răpitor se înţeapă în toate deodată, ceea ce se întîmplă destul de rar şi mai ales la speciile care apucă năluca din spate, după ce au urmărit-o. Mai des agaţă două cîrlige sau unul singur, în care caz cele rămase libere constituie puncte de sprijin prin care, în lupta lui pentru a scăpa cu viaţă, peştele se poate desprinde din ancoră. Dacă se pot prinde crapi ori mrene zdravene numai cu un cîrlig — este adevărat, destul de mare — dacă se pot scoate păstrăvi bătăioşi cu muşte artificiale legate pe cîrlige simple, de ce nu s-ar prinde şi ceilalţi peşti, fie ei şi răpitori, înlocuind clasicul triplu cu un cîrlig simplu ? Practica a dovedit că un cîrlig obişnuit, cu o deschidere egală cu distanţa dintre două vîrfuri ale an­corei, creează mai puţine probleme la înţeparea şi mai ales la scoaterea peştilor din apă. De fapt, multe firme de pres­tigiu produc nenumărate modele de năluci cu cîrlig simplu şi nu dublu ori triplu. în felul acesta dispar agăţările nedorite în stuf, cocioace, crăci, brădiş, atît de frecvente la cîrligele triple, încît numărul lor nu se poate compara cu cel al înţe­părilor în urma atacului peştilor. O nălucă ce a agăţat doar un fir de brădiş este împiedicată să lucreze, trece prin apa­şi atît ! Devine complet ineficace.
Cele de mai sus vin să stabilească un punct de plecare în relaţia dimensiune-nălucă-cîrlig ; experienţa arată că inter­vin mai mulţi factori, că nu totdeauna năluca mare înseamnă şi peşte mare şi că — în funcţie de anotimp, specia de peşti răpitori, caracteristicile apei şi starea vremii — este greu să se stabilească dintr-o ochire năluca potrivită respectivei par­tide de pescuit.

Tehnica de recuperarii. Pescuitul cu momeli artifi­ciale implică două noţiuni distincte ca formă şi fond. Dacă tehnica lansărilor, de care depind distanţa şi precizia arun­cărilor, este sport, evoluţia nălucii în apă şi felul în care este condusă pentru ca mişcările ei să pară cît mai apropiate de cele ale unei vietăţi înseamnă pescuit sau, fără îndoială, arta de a „însufleţi" o nălucă.
Mişcările nălucii, viteza şi modul de deplasare în apă implică cunoaşterea comportamentului peştilor şi reacţia aces­tora faţă de ' nălucă. Dacă aceasta se deplasează uniform, fără schimbări de direcţie, fără zvîcnituri sau unduiri nepre­văzute, poate atrage atenţia răpitorilor, dar nu-i înşală. Un peştişor viu urmărit de răpitor, simţind primejdia, zvîcneşte, se' ascunde, caută scăpare ; mişcările lui nu au nimic din traseul şablon al unei năluci trase monoton de către un pes­car plictisit.
Aici stă, de fapt, cheia problemei ! Pentru pescar, in majoritatea cazurilor, este practic imposibil să ghicească mo-mentul în care peştele răpitor a pornit la atac, spre a schimba brusc viteza ori direcţia deplasării linguriţei sau voblerului ; el poate, cel mult, să intuiască aceasta ori, în cazuri de excepţie, să vadă peştele ce se îndreaptă spre nălucă. Nu-i rămîn deci decît două alternative în alegerea modului de evo­luţie a nălucii :
— o recuperare rapidă, cu opriri bruşte (pentru a da timp nălucii să se scufunde), imitînd peştişorii cuprinşi de panică la apropierea pericolului ;
— o recuperare lentă, dinamizînd evoluţia lingurii sau voblerului prin jocul din vîrful vergii şi din manivela muli-netei, viteza medie de deplasare a nălucii fiind suficient de mică pentru a convinge răpitorul să accepte o pradă ce se oferă „pe tavă".
Dacă a doua alternativă este cea mai folosită de lanse-tişti. s-ar putea ca prima să fie combătută ori să trezească nedumeriri. Varietatea situaţiilor cu care pescarul sportiv este confruntat probează că, acolo unde nu există altă posi­bilitate (apă prea puţin adîncă, brădiş la suprafaţă), el tre­buie să recupereze foarte repede şi răpitorii muşcă totuşi... Recuperarea rapidă într-o apă adîncă, spre exemplu, nu dă rezultate nu pentru că năluca, în viteza ei, n-ar trezi inte­resul răpitorilor, ci pentru că ea evoluează la suprafaţă, prea departe de peştii care pîndesc în adînc.
Cu timpul, simţul apei — acea însuşire care se apropie de ceea ce numim talent — ne va ajuta să împletim cunoaş­terea cu iscusinţa, astfel ca sportivul să devină pescar sportiv, stăpînind deopotrivă tehnica lansărilor şi arta recuperării.
Dar pentru a încheia acest capitol se simte nevoia cîtorva precizări legate, de data aceasta, nu de năluci, ci de pescar.


În prejma pestilor. între pescari există unii care nu vor să ţină seama de faptul că peştii sînt foarte sensibili la zgomote, la vibraţiile ce se propagă atît prin apă, cît şi prin stratul de pămînt sau piatră care formează fundul acesteia, că se impune deci deplasarea cît mai discretă, chiar dacă treaba aceasta se face cu picioarele, atunci cînd pescarul se apropie de un loc ce îi dă speranţe. Nu puţini sînt aceia care afirmă că aşa ceva, adică faptul că făcînd zgomot pescarul îşi diminuează considerabil şansele, constituie teorie „pură". Prin încercări, fiecare îşi va confirma propria teorie.

Intre peştii de rîu, cleanul şi păstrăvul sînt foarte sensi­bili la vibraţii. Chiar atunci cînd acestea sînt de intensitate redusă, dar provin de la o sursă nouă, necunoscută, peştele este pus în gardă şi majoritatea încercărilor de a-1 ademeni cu o momeală artificială (şi chiar naturală) sînt sortite eşe­cului. Destul de des se întîlnesc pescari ce fac să duduie întreg malul sub cizmele lor, pe care le plescăie neglijent prin vadul ce duce la vreo insulă, ori străbătînd de-a dreptul calea spre un cot de rîu cu cotloane ascunse, fără să observe că în jur apa a devenit „cafea cu lapte" ; că, dacă este vorba de un rîu, de sub tălpile cizmelor pornesc, luate de curent, pietre şi crăci de-a valma şi că, atît în rîu, cît şi în lac, încă de cînd pescarii s-au apropiat, peştişorii din apa călduţă de la mal s-au repezit nebuneşte în toate direcţiile, semănînd panica între confraţii mai mari.
Chiar dacă peştii nu cunosc cauza dislocărilor din amonte, dîra de mîl şi nisip, pietrele şi crăcile purtate de curent îi fac să se retragă, îndreptîndu-le atenţia în direcţia respectivă, în aceste momente, instinctul de conservare din fiecare indi­vid al lumii subacvatice învinge chiar cea mai chinuitoare tentaţie, iar noi, intruşii, vom fi imediat reperaţi de „ei", cei care pîndesc. Oricum, este bine să se ştie că la peştii de rîu deranjaţi, din nepricepere, de la îndeletnicirile obişnuite, revenirea la locurile în care îşi aşteaptă hrana adusă de apă şi reluarea activităţii durează destul de mult, aşa că este indicat să se treacă mai departe, cu speranţa de a pescui la întoarcere în locul cu pricina.
Se pare că nu numai pe mal îi mănîncă tălpile pe pes­carii noştri. Fiind în barcă, ei uită că orice mişcare generează vibraţii pe care lemnul le transmite asemenea corpului unui instrument muzical. Nu există mijloc mai bun de a răspîndi zgomotul; într-o apă, decît o barcă. Chiar în locurile în care peştii sînt obişnuiţi cu bărcile de pe suprafaţa apei, ei se vor îndepărta la perceperea vibraţiilor pe care le răspîndeşte corpul acestora cînd este supus lovirii. Explicaţia constă în faptul că deplasarea lină, continuă a unei bărci nu trezeşte teama peştilor decît rareori, fiind ceva obişnuit. Pasivitatea aparentă dispare imediat ce zgomotele tulbură adîncul. Lucru­rile se petrec asemănător şi la ancorare, o ancorare zgomo­toasă putînd să reducă considerabil şansele unei capturi. „Cum ancorezi, aşa pescuieşti" — poate de aceea pescarii experimentaţi nu lasă ancora din mînă, operînd întotdeauna cu maximum de precauţie.
Dacă nu vrem să ne deplasăm sau să ne mişcăm prudent pentru succesul partidei, măcar de dragul propriei noastre făpturi este indicat să fim atenţi. Nu de alta, dar, de obicei, mersul prin apă cu capul în nori se încheie mai totdeauna cu o aventură mai mult sau mai puţin subacvatică, de natură să întrerupă ziua de pescuit.


Pentru o bună parte dintre pescarii sportivi, socotim utile cîteva recomandări.

Chiar în locurile cunoscute, în care am pescuit de nenu­mărate ori, este bine să fim prudenţi, mai ales dacă viteza curentului este apreciabilă. în asemenea locuri, configuraţia fundului este în continuă schimbare, iar zgomotul inerent făcut de apa ce se izbeşte de cizme, şi aşa destul de mare, nu este nevoie să fie sporit prin paşi mari şi mişcări bruşte, care dezechilibrează sau fac imposibilă redresarea în cazul unei alunecări. Un baston asemănător pioletului folosit de alpinişti este de un real folos atît la mers prin apă, cît şi la escaladarea malurilor abrupte, fără să ştirbească cu nimic faima noastră sportivă. La mersul în curent este bine să se reţină mai ales două lucruri :
— dacă traversează un şuvoi, pescarul se va îndrepta în aval în unghi de circa 45° faţă de direcţia acestuia ;
— deplasarea în apă se face cu paşi mici, adăugaţi, care menţin în permanenţă greutatea corpului pe ambele picioare ; talpa nu se ridică decît atît cît este necesar, ca să nu mişte nisipul sau pietrişul de pe fund ; în curent puternic, această prudenţă este inutilă.
Dacă totuşi veţi fi vreodată într-o situaţie critică datorită deplasării greşite a picioarelor, aveţi buna inspiraţie să reac­ţionaţi prompt la cealaltă extremitate : nu vă pierdeţi capul !

Posted in: eficacitatea nalucilor,tehnica de recuperare