Răpitori şi năluci

Răpitori şi năluci


După succinta prezentare a pescarului şi posibilelor mo­dalităţi de a influenţa evoluţia mediului — să ne fie iertat că am pus răul înainte ! — este timpul să acordăm puţină atenţie şi peştilor.
Peştii răpitori, pentru că de ei ne ocupăm în cele ce urmează, pe care pescarul încearcă să-i înşele şi cu momeli artificiale, par a fi înzestraţi cu simţuri şi posibilităţi de orientare şi de mişcare superioare celorlalţi peşti, aşa-numiţi paşnici. Totuşi, deşi fac parte din marea încrengătură a ver­tebratelor, ei se deosebesc de toate celelalte specii datorită evoluţiei începute în timpuri străvechi, prin care simţurile lor s-au adaptat condiţiilor deosebite ale mediului în care vieţuiesc.
Aparatele olfactiv şi gustativ înregistrează variaţiile chi­mismului apei. Funcţie de natura substanţelor dizolvate în apă, peştii îşi pot găsi hrana ; tot prin simţul mirosului şi al gustului, ei sînt avertizaţi de existenţa în apă a unor sub­stanţe nocive, după cum îşi recunosc partenerii şi rivalii în timpul boiştei.
Aparatul vizual, deşi poate părea surprinzător, la foarte mulţi peşti este mai puţin important. Acesta are rolul de a analiza, în ultimul moment (de la distanţa pe care limpe­zimea apei o permite), forma şi mărimea obiectului vizat. Sînt mai uşor sesizate contrastele şi mişcarea. La salmonide (peştii din neamul păstrăvului), văzul este bine dezvoltat da­torită mediului de viaţă : rîuri şi lacuri de munte, a căror apă este limpede mai tot timpul anului. în acest caz, în afara perceperii contururilor, a contrastelor şi a mişcării, se va vedea că salmonidele au posibilitatea să distingă culorile şi chiar nuanţele.
Aparatul auditiv, reprezentat de urechea internă, îm­preună cu senzorii liniei laterale, permite înregistrarea sune­telor provenite din apă sau din afara ei, a oricăror vibraţii propagate în masa apei prin undele de presiune, a vitezei curentului, a adâncimii şi temperaturii apei. Pentru peşti, aceste organe senzitive sînt atît de importante încît, la unele grupe, sistemul de bază (urechea internă) s-a îmbunătăţit prin creşterea posibilităţilor de amplificare a sunetelor recep­ţionate.
Simţul tactil, asigurat prin celulele senzitive dispuse pe diferite părţi ale corpului, serveşte şi el la determinarea for­melor şi a naturii obiectelor imediat apropiate.

Pentru completarea celor cîteva noţiuni expuse mai sus vom reveni cu exemplificări cu privire la simţurile diferitelor specii, lărgind aria cunoştinţelor pescarului sportiv asupra peştilor răpitori şi, implicit, asupra folosirii nălucilor.
Importanţa diferită a organelor de percepere la peşti este rezultatul adaptării la viaţa în mediul acvatic, mediu de circa opt sute de ori mai dens decât aerul, incompresibil, în care vizibilitatea depăşeşte rareori cîţiva metri şi în care sunetele, vibraţiile de frecvenţe imperceptibile pentru urechea ome­nească se transmit cu repeziciune pînă la mari distanţe (viteza lor de propagare în apă este de aproximativ 5 ori mai mare decît în aer). Recepţionate de aparatul auditiv şi de senzorii liniei laterale, acestea avertizează peştii asupra sursei emi­tente, asupra distanţei la care se află, ca şi asupra vitezei şi direcţiei de deplasare a înseşi sursei de zgomot.
Pe aceste amănunte, aparent nesemnificative, se bazează şi folosirea nălucilor în pescuit. Să încercăm să găsim o expli­caţie mai convingătoare la întrebarea : de ce atacă peştele răpitor o bucată de metal care se mişcă în apă ? Unii soco­tesc că singura explicaţie ar fi „curiozitatea" pe care nălucile o suscită, atrăgând peştii asemenea unei jucării care captează atenţia copiilor. Rămîne neexplicat faptul că această atracţie, în cazul peştilor răpitori, se exercită în special primăvara şi toamna, şi nu vara, cînd peştii îşi găsesc uşor hrana — şi cum că aceiaşi peşti răpitori, în anumite situaţii, atacă o anume nălucă, trecînd aproape indiferenţi pe lîngă o alta. De asemenea, este greu de presupus că peştii răpitori atacă ndemnaţi de foame. Se întîmplă destul de des să păcălim la lingură o ştiucă ori un biban care nu reuşise să înghită ultimul peşte prins, aşa cum se întîmplă şi cînd pescuim la peştişor viu sau la rimă.



Dacă vibraţiile nălucilor se aseamănă cu cele produse de prada obişnuită, care mişcă (fiind vorba de o vietate), peştele răpitor porneşte la atac şi, condus de sistemul său de locaţie, se apropie de sursa de vibraţii. Unii peşti urmă­resc năluca din spate, alţii atacă mai des din lateral. Vederea nu intră în acţiune decît atunci cînd presupusa pradă este suficient de aproape şi numai dacă limpezimea apei permite aceasta. Aşa se explică cum, adesea, pe apă foarte limpede, năluca urmărită de ştiucă, biban ori clean se apropie tot mai mult, spre disperarea noastră, şi ne face să-i încetinim mersul (mare greşeală !), în timp ce peştele se întoarce în adîncuri după ce a simţit că situaţia s-a îndepărtat de la normal. Pe apă puţin tulbure, în care vizibilitatea este de aproximativ o jumătate de metru, lucrurile se schimbă în bine pentru pes­car, căci peştele răpitor pe care încearcă să-1 convingă că tinicheaua, adică năluca, oferită di'ept vietate este reală (chiar dacă se mişcă cu aceeaşi lipsă de imaginaţie şi de neprevăzut ca un trenuleţ electric), peştele răpitor deci, pornit la atac în această lumină scăzută nu va beneficia şi de această ultimă analiză posibilă asupra naturii prăzii prin intermediul vederii. Peştele va ataca sau nu — iar dacă nu va ataca, în afara fap­tului că nu ne vede (ne simte doar dacă mişcăm), ne va lipsi şi de emoţii pentru că nici noi n-am văzut nimic !

Faptul că localizarea prăzii, în cazul răpitorilor, se bazează în primul rînd pe interceptarea vibraţiilor şi nu pe imagini vizuale este dovedit de numeroase observaţii şi experienţe. Unii peşti răpitori vînează în adîncuri, acolo unde lumina pătrunde cu greu chiar dacă apa este limpede ; cei din rîuri se pot hrăni şi atunci cînd plouă săptămîni în şir, iar apa este ca braga. în acest caz ne punem întrebarea : de ce nu se prinde peşte cu momeli artificiale pe apă tulbure ? Pentru că peştii nu văd năluca ? în apele mari, datorită curentului puternic şi turbidităţii apei, vibraţiile nălucii sînt pentru peşti asemenea bîzîitului unei muşte în mijlocul furtunii pentru urechea omenească. La aceasta s-ar adăuga şi starea de agi­taţie de care sînt cuprinşi peştii, încercând să se pună la adăpost de furia curentului şi de avalanşa particulelor în suspensie. Dacă totuşi se pescuieşte cu năluci în apă tulbure, aceasta trebuie să fie o apă liniştită, nu torenţială. Apa care se tulbură este de obicei în creştere, iar şansele de a prinde peşti în ea sînt destul de reduse.
Pentru a încheia cele cîteva informaţii, se poate arăta că experienţe de acvariu, cu ştiuci cărora li se provocase ceci­tatea, au dovedit că acestea vînează peştişorii introduşi zilnic ca hrană cu aceeaşi uşurinţă ca şi suratele lor cu vederea normală.
Cele de mai sus nu trebuie să conducă la ideea greşită că dacă peştii răpitori nu ne simt (adică nu intră în panică cînd nu facem zgomot), nici nu se alarmează de umbra noastră, de contrastul dintre silueta întunecată şi fundalul luminos al cerului pe care este proiectată, ori de mişcările bruşte pe care le facem. în acest caz, oricât de miopi ar părea, peştii se vor ascunde, căci nu-i interesează dacă fiinţa neobişnuită, intrusul, poartă nr. 28 la pantofi sau are ochi albaştri ! Prezenţa pes­carului, trădată de mişcare, deformată şi amplificată în mod ciudat de suprafaţa uşor ondulată a apei, va fi sesizată de ochiul peştelui, deşteptînd instinctul de conservare, incompa­rabil mai puternic decît oricare altul.

Posted in: răpitori şi năluci