Pescarul şi mediul înconjurător

Pescarul şi mediul înconjurător


Lumea noastră, a pescarilor, este legată de apă, nu numai de cea pe care o sorbim cu nesaţ, ci de APA în general, înţelegînd prin aceasta şapte zecimi din suprafaţa Terrei, pentru că tot ceea ce ne înconjură, vrem sau nu, începe şi se termină cu apa.
Pentru început, omul s-a mulţumit cu ceea ce-i oferea natura. Apoi, viaţa integrată în natură a făcut, de-a lungul a mii de ani, un salt spectaculos — natura a început să fie integrată în viaţă. Astăzi încercăm să ocrotim natura, căreia i-am influenţat dezvoltarea oriunde şi oricînd, cu sau fără îndeajunsă chibzuinţă. Desigur, comparată ca amploare cu cea a factorilor socio-economici care au determinat schimbări majore, intervenţia pescarului are o mai mică însemnătate, mai ales pentru apele colinare şi de cîmpie.
Ceea ce urmărim în această succintă prezentare este să ridicăm cîteva probleme ce depind în mare măsură de pes­car — potenţial ocrotitor al apelor şi naturii ce le înconjură. Un prim exemplu l-ar putea constitui populările şi repopu­lările ce se fac an de an de către asociaţii, acţiuni la care iau parte şi numeroşi pescari.
Pînă la un moment dat, natura reuşea să-şi vindece destul de repede (aceasta însemnînd uneori cîţiva ani buni) rănile provocate de propriile-i capricii. Intervenţia omului, brutală uneori, a impus tot din partea acestuia acţiuni energice pentru a repara (efectul contrar nu era prevăzut) sau atenua urmă­rile distrugerilor, căci societatea modernă e veşnic grăbită. Aşa s-a ajuns la milioane de lei cheltuiţi anual pentru re­populare... adică pentru refacerea unor efective cîndva exis-tente în apele naturale. S-ar putea spune că în condiţiile de azi, pentru un mare număr de ape, repopularea este ceva necesar. Ea are chiar şi o explicaţie din punct de vedere al pescarului, a cărui prezenţă şi influenţă asupra mediului nu se poate neglija. Intr-o baltă cu crap sau caras, puţini undi-ţari se vor strădui să prindă... săbioară, într-un rîu cu păstrăv nu vor căuta boişteanul ori zglăvoaca. Dacă numărul de pes­cari e mare, ei vor prinde o parte din sporul anual al efec­tivului, dar aceasta nu va afecta niciodată capacitatea de refacere a speciilor piscicole. Ţinînd seama de schimbarea condiţiilor naturale, de poluare şi (nu în ultimul rînd) de braconaj, precum şi de pescuitul industrial, practicat la sfîr-şit de an în numeroase ape negospodărite (numite şi bunuri naturale), ne dăm seama că repopularea este unul din modurile de a reface efectivul speciilor de interes piscicol de la un an la altul.

Pescarul a încercat şi încearcă să introducă şi specii noi ; rezultatele au fost însă rareori bune în bazinele naturale, mai ales dacă acţiunea nu a fost foarte bine chibzuită, stu-diindu-se toate aspectele ecologice pe care le ridică.
Nu avem nimic cu bieţii peşti, indiferent de unde sînt aduşi, dar e păcat să vezi un lac de vis transformat într-o biată baltă prin ,,grija" cine ştie cărui peşte venetic. Credem că ar fi de dorit, şi nimeni n-ar avea de pierdut, dacă s-ar face o diferenţă mai tranşantă între bazinele destinate pisci­culturii intensive şi apele naturale.
E adevărat că la pescuit nu în fiecare zi se prinde şi peşte. Pentru unii, pe care nu putem să-i numim pescari, zilele cînd se întorc cu traista goală trebuie „recuperate" atunci cînd peştele muşcă. Aceasta s-ar putea numi pescuit abuziv, dar adevăratu-i nume este braconaj. Există şi „pes­cari" cu fel de fel de autorizaţii, nu numai cu un banal per­mis de pescuit, care ştiu să care rucsacuri doldora de ciortani, caraşi şi alte vietăţi cu solzi, indiferent de măsură, prinse din seară... pînă-n seară — povestea cu răsăritul şi apusul soarelui e doar în calendar — cu un snop de scule veşnic gata de atac.
La munte, lucrurile nu se schimbă decît ca formă. Ca locuri, pretinşii pescari preferă „zonele oprite" sau rezerva­ţiile, iar în cîrlig — rîma ori boişteanul. Numai în ce pri­veşte dimensiunea peştelui n-au preferinţă — păstrăv să fie !
Cu toate că faptele se petrec uneori sub ochii noştri, ai pescarilor obişnuiţi, prea puţini sînt cei care iau atitudine.


Cam la fel se întîmplă şi în cazul anumitor specii, dacă nu chiar cu toate. O soartă ingrată a făcut ca unii peşti să se nască, cu sau fără voia lor, ştiuci, bibani... (dacă ar fi ştiut ce^i aşteaptă, probabil că ar fi renunţat la această încercare temerară). A intervenit omul şi s-a grăbit, cu siguranţa carac­teristică, să eticheteze : „bun"... „rău" „rău"... Generaţii întregi sînt distruse uneori fără ca măcar să se poată numi peşte. Ghinionul speciilor în cauză e că au fost catalogate... peşti răpitori. Două lucruri sînt sigure :
— plevuşcă, săbioara „şchioapă" sau carasul beteag, pe care le mai mănîncă ştiuca, cu greu vor „ajunge" peşti ;
— dacă dimensiunile limită la pescuitul acestor specii, atît de valoroase şi din punct de vedere al pescuitului sportiv, vor apărea după decimarea lor, va fi necesar să ne facem rost de nişte rame... pe cinste, în care să încadrăm, pioşi, chipuri de ştiucă ori biban pentru a le prezenta măcar aşa amicilor sau copiilor.
Din păcate, unii pescari nu pricinuiesc necazuri numai peştilor, ci lasă urme „caracteristice" chiar pe malul apelor. Aceştia au noţiuni foarte vagi despre semnificaţia pescuitu­lui sportiv. Cum am mai spus, nu e neapărat nevoie să pes-cuieşti la muscă sau cu mai ştiu eu ce nălucă — şi pescuitul staţionar este sportiv — dar cu o singură undiţă (sau lansetă), ţinută în mînă.

Altfel totul se transformă în... duminica cînd se prind ori nu se prind kilograme de peşte. Pentru asta e nevoie de spaţiu, mai ales cînd balta sau rîul nu sînt frecvent umblate de pescari. Se rup crăci, se smulge papură, trestie, se taie tufe, eventual se sapă în mal şi apoi aşa-zisul pescar ..adoarme" liniştit că a întins cinci trestii şi două lansete. Se numeşte deci că va avea un loc de pescuit. Cu o sută de astfel de „pescari" se poate distruge orice... E drept, ase­menea „personaje" sînt ceva mai rare în locurile frecventate de un număr mare de undiţari. Aici apar însă pescarii pose­sori de autoturisme. Maşina este încăpătoare, se pot căra o mulţime de accesorii şi mai ales de alţi pescari care, la rîndul lor... Iar la plecare, locul rămîne adesea „marcat" cu cutii de conserve, pungi de plastic şi chiar pete de ulei şi spuma detergentului cu care a fost spălată maşina. în port­bagaj se înghesuie flori de baltă, papură şi tot ce mai poate oferi natura, lipsindu-ne pe noi de frumos...
Desigur, expunerea poate continua şi cu altfel de exem­ple. Există pescari — mai bine zis minunaţi simpli pescari — care muncesc cu dăruire pentru a amenaja şi păzi apele, care pierd zile şi nopţi şi riscă să-şi lase maşina prinsă în hâr­toape, cărînd cu ea puiet sau icre pentru a da viaţă unui «ochi de apă de care mîine se vor bucura sute de alţi confraţi. Aceştia — adică pescarii sportivi — zîmbesc cînd dau drumul unei ştiuci, chiar dacă nu sînt siguri că se vor întîlni curind cu alta mai mare, şi se încruntă ori de cîte ori vreun venetic tulbură liniştea apelor cu prezenţa-i nedorită.
Nu e un secret pentru nimeni că prin acest fel de pes­cuit — sportiv ■— în multe părţi ale lumii s-a creat un ade­vărat curent în spiritul cunoaşterii şi ocrotirii naturii, aşa cum este ea — neasemuită. Chemarea spre natură se naşte şi sălăşluieşte în fiecare din noi. Ea trebuie doar scuturată de colbul preocupărilor minore şi cultivată cu grijă. Pescuitul —■ sport, al celor ce îndrăgesc natura — este o cale sigură de educare, mai eficientă decît mijloacele pur teoretice.
Poate că în prima parte am exagerat puţin, în mod voit, singura teamă a subsemnatului fiind aceea că s-ar putea ca noi, pescarii, şi nu numai noi, să nu mai avem de ce ne bucura în ale pescuitului în clipele pe care încercăm să le smulgem timpului, pierduţi undeva pe ţărmul mării, în inima Deltei ori în prăvălirea năvalnică a rîurilor de munte.

Posted in: malul apelor,pescarul şi mediul înconjurător,pescuit­ sportiv,pescuitul staţionar